Ochii ei il ard. Il ard pe piele, il ard pe suflet de fiecare data cand se uita in ei. Sunt voluminosi, mari si plini de o sete de cunoastere fara margini. Plini de dorinta. Ochii ei tanjesc dupa privirea lui, ea simte o nevoie imperioasa de a se pierde in ochii lui, fara sa tina cont de ceea ce va vedea dincolo de ei. El a vazut asta, e atat de dornica sa il cunoasca, incat e capabila sa isi uite propria identitate, sa se uite pe sine, sa nu mai fie a ei. Iar el, fara nici o remuscare, fara nici macar o singura temere ca daca ea se pierde in ochii lui, o uita acolo pentru totdeauna, nu face nimic sa o impiedice. Pur si simplu ideea ca ea va face parte din el, ca va fi a lui mereu il face sa isi doreasca sa o captiveze in el, inlauntrul lui. Sa nu ii mai dea drumul niciodata.

And everybody hurts.

Îmi dau seama ca încă sunt mica. Mica, nu cu sensul vîrstei, [ba da, sunt mica si asa] ci eu, în mine, înlăuntrul meu, sunt mica. Sunt mica, confuză, neajutorata, cu mare nevoie de atenţie, de iubire, de ajutor. Mă rănesc eu singura prin acţiunile celor din jur, si nu fac nimic sa mă opresc si sa îi opresc. Nu mai ştiu sa spun nu, dar nu mai ştiu sa spun nici da. Întotdeauna spun "Nu ştiu". O fac la nesfarşit, si asa îi rănesc si eu pe ceilalţi, fără sa îmi dau seama. Mă simt mica, la fel ca un copil adorabil care nu înţelege nimic din ce se întamplă în jurul lui, mă simt prea mica si simt o nevoie fara margini sa mă tina cineva în braţe si sa-mi plang toate durerile pana le scot afara din mine. Mă simt mica în fata celorlalti, în fata întregii lumi, si în fata acelora viitoare ce se afla înaintea mea. Mă simt neputincioasă si furioasă ca nu pot schimba nimic. Mă simt tristă, mult prea tristă, mult prea în întuneric, mult prea în alb-negru. Si toţi îmi spun sa ies din stările astea, si eu le zic ca sunt bine, si de fapt nu e asa. Si nu mai pot sa lupt, nu mai pot sa o fac singura, parca a devenit mult prea greu sa ma ridic de aici, de unde sunt, si ma dor toate, ma dor oasele si ochii, si ma ustura mainile, si pielea, si imi vad ranile larg deschise pe care incerc sa le inchid si ele se incapataneaza sa se deschida mai tare. Ma uit in jurul meu si simt cum lumea o ia razna, si ma uit si vad in ochii fiecaruia din noi vise neimplinite, si ma doare. Ma uit la noi si vad rautate si un drum larg deschis in fata noastra catre pierzanie, pavat cu "bunele noastre intentii". Ma uit la noi cu mila, pur si simplu mi-e mila de noi, pentru ca ma simt mica si neputincioasa si fara speranta, nu mai am speranta si tare mult as vrea sa mi-o dea cineva inapoi... Si ma dor toate, ma dor minciunile, am ajuns sa le urasc din tot sufletul, si ma dor eschivarile, si prefacerile, si mastile, si toata ipocrizia voastra...si a mea, si ma dor asteptarile pe care le au unii de la mine, si asteptarile pe care le am eu de la voi, asteptarile pe care le am de la noi... Si ma doare durerea, pentru ca toate astea sunt durere... Si am obosit sa ma mai doara, am obosit de toti si toate, m-ati obosit voi, si lumea. Si am obosit ca in fiecare zi sa ma simt mica, si neputincioasa, si chiar sunt mica, mult prea mica...sunt nimic pe lumea asta, si totusi, sunt creatia lui Dumnezeu, cum imi permit sa ii jignesc creatia? Si mi-as dori acum sa fiu doar nefiinta, nimic altceva in afara de nefiinta, sa nu doara, sa nu ma mai doara, sa nu ma mai doara deloc... Sia - Breathe me Asculta mai multe audio Muzica » Intotdeauna toti mi-ati vegheat singuratatea, dar nici unul nu s-a oferit sa o faca sa si dispara.

Da. Il iubesc. Imi e clar asta. Nu stiu cum, nu stiu de ce, nu stiu pentru ce, dar il iubesc. Inca imi e greu sa-mi recunosc mie asta, nu mai credeam intr-o noua iubire de mult, si nu ma asteptam. Si a aparut el. Asa, dintr-o data. Si fara sa imi dau seama am realizat ca am inceput sa il iubesc. Sincer, asta o stiam de la inceput. Eram sigura ca el o sa ma faca sa il iubesc. Nu credeam ca se va intampla asa de repede...nu acum. Si uite ca s-a intamplat. Si imi e bine. Si imi e cald. [nu va ganditi la prostii :P] Si e singurul inaintea caruia toate gandurile imi dispar si care ma face sa zambesc. Si ma face sa ma simt copil, dar si femeie in acelasi timp. Si ma face sa fiu mai naiva decat sunt, mai increzatoare. Ma face sa ma simt in siguranta, sa simt ca aici e locul meu. Ma face sa ma simt in mii de feluri, unele pe care nu le-am mai simtit de mult, si altele pe care abia acum le cunosc. As mai putea scrie, dar nu o fac. :) Prefer sa tin pentru mine. Pentru ca fiecare din noi iubeste in felul lui.

Beyonce-Halo Asculta mai multe audio Muzica » ah, si ii iubesc buzele :)

...si daca ar fi sa plec eu, mai intai m-ar durea pe mine, apoi pe tine. Si daca ar fi sa pleci tu, mai intai m-ar durea pe mine, apoi pe tine...

Spuneti-mi voi... Ce ati face daca ati sti ca veti trai o iubire imposibila? Si cand spun asta, ma refer la o dragoste interzisa de legi...de noi si poate chiar de Acela de Sus...

Apoi vei putea sa plangi.

Ai soarele in fata. E putin cam departe (de fapt asa crezi tu), dar el se afla chiar in fata ta. Cu putin efort, l-ai putea atinge din nou. Dar nu il mai poti vedea. Te-ai lasat atinsa de umbre si, nici bine nu te-au atins, ca te-au si lasat total in intuneric. Iar tu ai stiut ca asa se va intampla. Si totusi, nu ai facut nimic pentru a impiedica intunericul sa-ti inece soarele. Te-ai amagit cu umbrele, in speranta ca ele vor face ca totul sa fie bine. Si ai cazut, departe de soare. De fapt, nu e asa. Tot aproape de soare te afli. Numai ca te-aiinchis intre ziduri infinite, atat in lungime, cat si inaltime, si ai uitat sa iei soarele cu tine. Ai uitat sa il tii de mana. Te intrebi...oare unde e? Tu esti inauntru, nu? Acolo, intre ziduri. Inseamna ca soarele e afara. Nu te-a uitat. E acolo, in dreapta ta, in stanga ta, in spatele tau, si chiar in fata ta, dispus sa astepte sa ii dai drumul in lumea ta pentru o vesnicie. Dar tu nu ai o vesnicie la dispozitie. Va fi mult prea grea pentru tine. Fiindca intunericul e acolo, chiar in palmele tale, in tine, langa tine. Si ataca. Mult prea dur... Ce faci? De ce stai jos, cu capul plecat spre pamant? De ce plangi? De ce nu lupti? De ce astepti fara speranta? Fa ceva! Soarele nu poate sa intre singur. Trebuie sa ii deschizi o usa. ...Dar zidurile astea nu au usi, imi spui. Ai dreptate, nu au usi. Da, nici macar nu au ferestre. Si pe deasupra, nici macar nu mai poti sa vezi. Si e prea liniste. E prea liniste? Atunci invata sa asculti linistea. Nu vezi? Atunci invata sa vezi. Ridica-te si sterge-ti lacrimile. Apoi intinde-te pe pamant si asculta. Daca nu poti sa il auzi, atunci invata sa il simti. Nu doar pamantul. Invata sa simti tot ce se afla in jurul tau. Cauta-ti putina incredere prin buzunare. Daca nu ai, creeaz-o tu. Apoi inchide ochii. Deschide-ti mintea. Pregateste-ti sufletul pentru intelegere. Simte zidurile. Ridica-te si plimba-ti degetele de-al lungul lor. Simte-le cu toata palma, apoi cu mintea. Gaseste-le punctul slab, apoi intelege-l cu sufletul. Apasa tare peste ziduri, chiar daca te ranesti. Simte-le pana iti da sangele. Pana obosesti. Apoi ia-o de la capat. Pana simti acolo, unde zidurile sunt mai slabe. Pana simti ca de acolo se pot prabusi. Si daca ai simtit, i-ati o secunda. O secunda doar si odihneste-te. Apoi ridica-te si incearca sa spargi zidurile. Loveste tare, cu pumnii, cu picioarele...cu increderea pe care ai gasit-o prin buzunare...sau pe care ai creat-o. Loveste tare, chiar daca zidurile opun rezistenta. Chiar daca riposteaza. Loveste pana faci in ele o fisura. Oricat de mica ar fi ea. Pana cand simti soarele atingandu-te pe fata. Atunci, Soarele va putea sa intre. Iar tu sa te dai la o parte din calea lui, pentru ai face loc. Priveste-l pasind in intuneric, chiar daca ochii te vor durea. Invata sa te obisnuiesti din nou cu lumina lui treptat. Apoi...sa nu te grabesti sa iesi. Lasa soarele sa te atinga. Lasa-l sa te ia de mana. Sa te cuprinda. Simte-l, intelege-l. Si atunci vei stii ca poti sa iesi dintre zidurile tale. Ia-ti inima de pe jos si pune-o in palmele soarelui. Ca sa ti-o vindece. Si iesi dintre ziduri cu soarele de mana. Paseste cu incredere in lumea lui. Apoi vei putea sa plangi. ...[nu uita. sa tii soarele de mana. sa nu ii mai dai drumul niciodata.]...

Ma simt rau. Prost. Coplesita de probleme. Imaginare poate. Sau nu. Ma simt, din nou, obosita. Plictisita. Fara chef. Luati-o cum vreti, eu tot asa ma simt.

Nu vreau sa vad si sa aud pe nimeni. Ma simt singura, dar in acelasi timp ca nu imi lipseste decat el. Ea imi zice sa lupt. Cealalta imi zice sa renunt. Eu imi zic mie insumi ca... nu stiu. "Nu ma intreba pe mine." Atunci, daca nu ma pot intreba pe mine, pe cine sa intreb? Pe cine sa mai intreb? Dintre toti aceia pe care i-am intrebat, nimeni nu stie. Nimeni nu are habar...

M-as duce undeva...departe. Sau numai daca as putea, as da timpul inapoi. Ca sa schimb ceva. Sau sa opresc un moment in loc. Dar nu pot.

Ma intreb...oare care este urmatoarea piesa de mutat? Si cum o mut? Nu stiu sa joc sahul asta. Trebuie sa invat. Si sa am rabdare. Sa mut corect. Si fara indoiala. Dar ce mut? Nu stiu...

"Nu ma intreba pe mine. Nu stiu.". Ok. Am inteles. Sper ca maine o sa stii. Sper.

Nu va chinuiti sa intelegeti. In capul meu e un haos. Gandurile trec asa, fara nicio jena, de la unul la altul. Mda. Hai noapte buna.

Ce ar trebui sa fac? Ce as putea sa fac sa schimb? Ai aparut in viata mea si pentru ce? Sa stiu ca nu pot fi cu tine? Si sa trec iar prin ceea ce am trecut? De parca nu mi-ar fi fost de ajuns...

Doare rau. Incredibil de mult. Cel mai rau doare ca nu pot face nimic. Bucatile rupte din mine se desprind din nou, caci nu le-am lipit bine. Si toate imi striga sa nu le pierd, le simt durerea...dar eu nu mai pot auzi. Caci astazi am surzit...