Şi am simtit miile de suflete din Suflet care zac in mine.

''Miroasea a crini aici.''

...

    În încăperea asta în care nu pătrunde lumina se afla un Eu.

Eram şi eu acolo. Un fotoliu mare, bătrân, suferind şi îngreunat de atâtea suflete care şi-au găsit odihna in braţele lui. Chiar lângă peretele pe care trebuia să zacă ochiul unei ferestre. În centru, o masă mică. Lemn. Arsă într-un colt, probabil din cauza unei lumânări neatente. Pe masă, pachetul de ţigări pe jumătate gol, uitat de mai bine de două zile, si o brichetă roşie. Goală sau plină, nu se ştie. Dar masa era goală. Si o vază albastră, ciobită într-o parte. Apă in ea. Nici urmă de crini. Nici măcar ofiliţi. Dar masa era goală.

     Vis-a-vis de fotoliu, zâmbeşte o oglindă. Răutăcios. Malefic. Zâmbeşte. Întotdeauna am urât oglinda aia. Prea mare. Parcă in ea s-au oglindit prea multe păcate. S-au imprimat prea multe amintiri...

Am întins mâna. Şi am atins rama, din lemnul, rece, impasibil. Paşii mei paşeau uşor înaintea oglinzii, pe covorul aspru. Ochii închişi, respiraţia sacadată. Teamă. Brusc, m-am întors. Am privit măsuţa şi am iubit-o. M-am lăsat pe vine şi i-am mângâiat colţurile, i-am iubit rănile, i-am plâns durerile. M-am ridicat. În treacăt, spre fotoliu, am atins vaza albastră, şi, fără să îmi dau seama, am mirosit geamătul crinilor. Am scos o ţigare din pachet. Am luat bricheta, am aprins ucigaşul, am tras adânc in mine fumul. Apoi am vazut Eul. Râzând si plângând in acelasi timp, isteric, haotic, privindu-mă cu ură cruntă... din oglindă.

"-Mirosea a crini aici înainte, nu-i aşa?"

Drept răspuns, am scos fumul din piept. M-am aşezat in fotoliu şi totul s-a facut negru. Atunci am simţit miile de suflete din Suflet care zac in mine.

Idioato!

"Cât de idioată eşti!''

Aşa mă trezesc în fiecare dimineaţă, zicându-mi in gând cât de idioată sunt pentru că iar am pierdut noptea trecută cu gândul la cine nu trebuie, deşi ştiu foarte bine că nu am voie sa fac asta, pentru că voi fi penalizată. Mă uit la mine şi realizez că percepţia mea asupra realităţii e tuned off, pentru că toate astea dor mai tare decât am crezut. Toată lupta asta cu mine. Să uit de el. Credeam că cu timpul va trece... Dar "chestia asta" e mai adânc înrădăcinată decât am crezut...
E a nu ştiu câta oară când ma regăsesc într-o continuă cădere în prăpastia asta adâncă, şi mă uit în jurul meu, întinzându-mi mâna, poate, poate găsesc pe cineva care să ma prindă de mână si să mă ridice . Dar nu e nimeni, şi astfel trebuie să incerc să mă opresc din cădere eu singură si să zbor, sa-mi reiau drumul ales, să ajung la capătul lui...

Let`s save our souls... :)