Cateodata, de fapt, de cele mai multe ori, ma simt ca si cum nu sunt buna de nimic. Nu sunt mai buna la asta decat la aia, la toate sunt la acelasi nivel. Am multe talente, (sau calitati)-asa mi-au spus multe persoane-dar nu le pot fructifica, pentru ca nu stiu cum. Si pentru ca nu am curaj, si nici incredere. Nu inteleg care imi este menirea, care imi este scopul, sau, mai bine zis, nu am nici unul momentan. Nu inteleg ce vrea Dumnezeu sa fac cu mine. Nu inteleg ce drum mi-a pregatit. Cred in El si stiu ca este acolo. Stiu ca Ma iubeste si stiu ca Il iubesc, stiu ca vine vremea in care trebuie sa imi demonstrez devotamentul, iubirea si loialitatea fata de El, dar nu stiu nici asta cum sa o fac. Sunt indeajuns de puternica? Voi fi indeajuns de puternica sa Il aleg? Lumea din jurul meu trage de mine, sa fac. Sa le indeplinesc asteptarile. Dar asteptarile mele? Eu nu cer multe. Nici nu stiu, cer prea mult? Nu inteleg daca cer sau nu. Sunt atat de confuza. Mi se spune ca sunt rasfatata, iresponsabila, ca nu sunt buna pentru ei, ca ei sunt mai buni decat mine, ca nu merit, ca au pierdut timp de pomana cu mine, ca imi bat joc. Nu inteleg. Unde gresesc? Dar daca am eu dreptate, si nu ei? As vrea sa aud si eu odata ca...dar nu mai zic, mi-am promis ca nu voi mai avea nici un fel de asteptare de la nimeni. Ar trebui sa am asteptari numai de la mine, ar trebui sa imi stabilesc un scop, dar nu am motivatie. Nu exista nimic care sa ma miste atat de mult incat sa lupt pentru ceva. Sunt anumite momente in care doresc atat de mult sa spun lumii ce cred si ce stiu. Dar cand vad ca nimeni nu asculta asa cum trebuie, atunci sunt rezumata doar la un individ credul, dat la o parte. Unii nu asculta deloc. Unii doar se prefac. Iar altii imi spun ca sunt prea naiva si sunt luata in ras. Altora le este frica, nu le pasa, indiferenta e mare!, sau, pur si simplu mi se spune: "Si ce putere ai tu?". Si atunci eu ce sa mai zic? Nu imi ramane decat sa tac si sa ascult doar eu. Am ajuns sa cred ca increderea individuala e mai puternica decat cea in comun. Pentru ca fiecare crede in ceea ce isi doreste, niciodata in ce crede altul.
Astazi m-am pierdut din nou, eu pe mine. Nici nu stiu daca ma mai pot accepta asa cum sunt. Da, am invatat de multe ori ca acceptarea corecta a ceea ce esti si a ceea ce sunt altii duce la pace. Dar eu nici nu stiu cum sunt, cum sa ma accept daca nu ma cunosc? Exista momente ferme in care cred ca sunt asa cum imi spun cei de langa mine. Problema e ca, de cele mai multe ori, cei de langa mine spun lucruri negative. Si incerc sa nu fiu asa. De fapt, nici nu stiu daca sunt asa sau nu. Cred ca cel mai bine ar fi sa inchei, nu sunt deloc coerenta. Sper doar sa ma regasesc si sa ajung la acceptare.
