Eram la sormea acasa. Stateam de vorba in camera ei, pana cand, la un moment dat am mers sa fumam. Am observat ca, de cele mai multe ori, ducem amandoua tigarea la buze in acelasi timp. Si cand expiram, eliminam fumul tot in acelasi timp. Si terminam tigarea tot in acelasi timp. Ma gandeam la faptul ca daca iti petreci cea mai mai parte a timpului cu o persoana, obiceiurile ei, felul de a vorbi, de a se comporta ti se imprima si tie in personalitate. Si cat de mult se intampla asta. Si cat de bine ajungi sa cunosti persoana respectiva. Se ajunge la punctul in care el sau ea ajunge sa faca parte din viata ta, dar atat de mult incat ti se pare ca uneori esti chiar tu persoana aceea. Chiar tu... Am mai observat ca respiratia ei are loc in acelasi ritm cu al meu. E prima persoana la care descopar asta. Si mai e si felul de a vorbi. Mi-a preluat o mare parte din expresii, iar eu o mare parte din expresiile ei. Pana si stilul. Chiar alaltaieri mi-a spus cineva pe mess ca am stillul ei de a vorbi. ;)) O cunosc bine. Poate mult prea bine. Cand sunt la ea acasa si o astept sa vina de afara, ii recunosc pasii. Sunetul pe care il provoaca pasii ei. Si fasaitul hainelor pe care le poarta. Chiar si felul in care inchide sau deschide usa. Cand isi implineste ritualul de machiaj, stiu deja in ce unghi isi pozitioneaza oglinda si cu ce isi da mai intai. Imi place sa o privesc cum se machiaza, cum se imbraca. Cum isi pune inelele pe mana, bratarile, cerceii. Si, desi sunt ritualuri pe care i le cunosc foarte bine, la ea de fiecare data ma surprind. Imi place cand se enerveaza, pentru ca pare de neinvins. Stiu cum reactioneaza si cum trebuie sa reactionez eu. Stiu cand spune adevarul si cand minte, pentru ca atunci cand minte o bufneste rasul. Stiu cand nu se simte bine si nu e in apele ei, si imi dau seama cand e vesela si are chef de viata. Dupa culoarea ochilor. Daca sunt verzi, atunci e ok. Vesela, plina de viata. Daca sunt albastri, atunci e trista...

O cunosc chiar si atunci cand se preface. Si atunci, imi place sa ii fac jocul, pentru ca si ea stie ca stiu...atunci imi face si ea jocul. Ii cunosc rasul sub mai multe aspecte, atunci cand rade plin, fara teama, sau cand rade ironic. Si chiar si atunci cand rade doar de suprafata... O cunosc mult. Poate chiar prea mult. Uneori, am impresia ca ma vad pe mine in locul ei. Pur si simplu din faptul ca felul ei de a fi s-a imprimat in personalitatea mea. Si asta ma surprinde in mod ciudat, dar foarte placut. Pentru ca... Stiti, imi place cand sunt ca ea... :)

Vreau sa ninga. Sa vina vacanta si sa stau acasa. Sus, in varful patului, cu patura peste mine, o cana de ceai fierbinte si cu o carte in mana. Si cu castile de la telefon in urechi. Muzica. Si vreau odihna. Muuulta odihna. Ca sa ma simt ca noua. Si vreau sa dorm. Fara sa ma deranjeze cineva. Vreau sa fac un om de zapada. Si sa ne dam cu sania. Si vreau sa ninga de ziua mea si de Craciun, cu fulgi mari si desi, stralucitori. Da, de ziua mea vreau sa ninga. Mult. ...vreau multe.

Nu e asa. Stiu. Si stii si tu. Ca ma mint. Ca te minti. Ca ne mintim. Spunem ca nu are rost sa ne consumam atat. Si atunci pentru ce mai traim, frate? Nu trebuie sa simtim? Nu trebuie sa ne doara? Nu trebuie sa ne placa? Nu trebuie sa fim diperati? Sau sa fim in al noualea cer? Daca nu, atunci pentru ce traim? De ce sa ne ascundem pe sine? De ce sa afisam mereu un zambet pe fata si sa apunem "Sunt bine."? Pentru ce, daca noi stim ca nu suntem bine? Ne mintim pe noi, ii mintim pe ceilalti. Si ei vad. Si se indeparteaza. Pentru ca au impresia ca nu au nimic in comun cu tine. Si au impresia ca toti sunt falsi. Ipocriti... Si e pacat... Pentru ca nu mai exista incredere. Nici in noi insine... Nici in cei de langa noi... Si ne ascundem ca si cum am fi comis cea mai mare crima. Nu suntem asa cum am vrea sa fim. Atunci pentru ce traim?? Si cand te gandesti ca asteptam o viata sa murim...