Apoi vei putea sa plangi.

Ai soarele in fata. E putin cam departe (de fapt asa crezi tu), dar el se afla chiar in fata ta. Cu putin efort, l-ai putea atinge din nou. Dar nu il mai poti vedea. Te-ai lasat atinsa de umbre si, nici bine nu te-au atins, ca te-au si lasat total in intuneric. Iar tu ai stiut ca asa se va intampla. Si totusi, nu ai facut nimic pentru a impiedica intunericul sa-ti inece soarele. Te-ai amagit cu umbrele, in speranta ca ele vor face ca totul sa fie bine. Si ai cazut, departe de soare. De fapt, nu e asa. Tot aproape de soare te afli. Numai ca te-aiinchis intre ziduri infinite, atat in lungime, cat si inaltime, si ai uitat sa iei soarele cu tine. Ai uitat sa il tii de mana. Te intrebi...oare unde e? Tu esti inauntru, nu? Acolo, intre ziduri. Inseamna ca soarele e afara. Nu te-a uitat. E acolo, in dreapta ta, in stanga ta, in spatele tau, si chiar in fata ta, dispus sa astepte sa ii dai drumul in lumea ta pentru o vesnicie. Dar tu nu ai o vesnicie la dispozitie. Va fi mult prea grea pentru tine. Fiindca intunericul e acolo, chiar in palmele tale, in tine, langa tine. Si ataca. Mult prea dur... Ce faci? De ce stai jos, cu capul plecat spre pamant? De ce plangi? De ce nu lupti? De ce astepti fara speranta? Fa ceva! Soarele nu poate sa intre singur. Trebuie sa ii deschizi o usa. ...Dar zidurile astea nu au usi, imi spui. Ai dreptate, nu au usi. Da, nici macar nu au ferestre. Si pe deasupra, nici macar nu mai poti sa vezi. Si e prea liniste. E prea liniste? Atunci invata sa asculti linistea. Nu vezi? Atunci invata sa vezi. Ridica-te si sterge-ti lacrimile. Apoi intinde-te pe pamant si asculta. Daca nu poti sa il auzi, atunci invata sa il simti. Nu doar pamantul. Invata sa simti tot ce se afla in jurul tau. Cauta-ti putina incredere prin buzunare. Daca nu ai, creeaz-o tu. Apoi inchide ochii. Deschide-ti mintea. Pregateste-ti sufletul pentru intelegere. Simte zidurile. Ridica-te si plimba-ti degetele de-al lungul lor. Simte-le cu toata palma, apoi cu mintea. Gaseste-le punctul slab, apoi intelege-l cu sufletul. Apasa tare peste ziduri, chiar daca te ranesti. Simte-le pana iti da sangele. Pana obosesti. Apoi ia-o de la capat. Pana simti acolo, unde zidurile sunt mai slabe. Pana simti ca de acolo se pot prabusi. Si daca ai simtit, i-ati o secunda. O secunda doar si odihneste-te. Apoi ridica-te si incearca sa spargi zidurile. Loveste tare, cu pumnii, cu picioarele...cu increderea pe care ai gasit-o prin buzunare...sau pe care ai creat-o. Loveste tare, chiar daca zidurile opun rezistenta. Chiar daca riposteaza. Loveste pana faci in ele o fisura. Oricat de mica ar fi ea. Pana cand simti soarele atingandu-te pe fata. Atunci, Soarele va putea sa intre. Iar tu sa te dai la o parte din calea lui, pentru ai face loc. Priveste-l pasind in intuneric, chiar daca ochii te vor durea. Invata sa te obisnuiesti din nou cu lumina lui treptat. Apoi...sa nu te grabesti sa iesi. Lasa soarele sa te atinga. Lasa-l sa te ia de mana. Sa te cuprinda. Simte-l, intelege-l. Si atunci vei stii ca poti sa iesi dintre zidurile tale. Ia-ti inima de pe jos si pune-o in palmele soarelui. Ca sa ti-o vindece. Si iesi dintre ziduri cu soarele de mana. Paseste cu incredere in lumea lui. Apoi vei putea sa plangi. ...[nu uita. sa tii soarele de mana. sa nu ii mai dai drumul niciodata.]...