Ma dori.

Ma lasi sa plutesc in gol pentru cateva secunde,
dupa care eu cad, inevitabil si de la sine inteles.
Trupul meu curge si curge si curge...
Ajung la sol. M-ai doborat
pentru ca m-ai impins spre margine,
in prapastie si m-am prabusit, m-am rupt.
Acum te uiti la mine si te urasc
pentru ca nu am murit inca, dar m-ai lasat...
invalida.
Sunt aici. Bucatile rupte din mine zac,
ca un necadavru pe patul de moarte,
zac in jurul meu si le privesc.
Inchid ochii si astept negrul sa vina,
sa ma duca pe Styx; acolo voi fi muta,
dar macar voi fi intreaga.
Aud un fosnet. Da, stiam ca esti tu.
Cobori ca o naluca pe stancile de piatra,
dar esti real. Te apropii de mine
si ma privesti cu mila... de parca regreti.
Prin ceata, ma uit in ochii tai si stiu.
Ma iubesti. Incerc sa iti zambesc,
dar nu imi mai simt buzele.
Te apropii mai mult si imi aduni membrele,
le strangi usor la piept, dar pe mine inca nu.
Pleci cu ele. Urci stancile de piatra,
iar mie imi este frica, ce faci, ce vrei sa faci cu ele?
Ma aud tipand: "Ce faci?",
dar tu nu ma auzi, e doar in capul meu.
Incerc din nou sa strig la tine,
vreau sa te intreb de ce pleci, si sa te rog sa ramai
o clipa doar, pana vine negrul.
Nu iti intorci chipul spre mine, nici macar.
Ma pierd.

A trecut ceva timp.
Ma trezesc. Nu stiu unde sunt, dar stiu
ca negrul nu a venit.
Nu simt nimic, dar aud zgomote, picioare in miscare.
Deschid ochii si e intuneric, dar nu e bezna.
Te uiti la mine si ochii iti lucesc ca ambra.
Imi amintesc ce s-a intamplat
si te urasc si te iubesc, iar tu imi zambesti.
Te ador.
Imi spui sa dorm, iar eu dorm.

Albine. Ma inteapa sute de albine.
Viespi.
Incerc sa imi misc mainile, sa le alung.
Ma doare si plang, imi simt lacrimile sarate
care imi ustura pielea.
Nu vad albine, nici viespi, nimic.
Esti tu, cu acul tau de lemn, ma cosi.
Ma cosi?
Apoi nu mai inteapa. Ma saruti.
Sunt fericita.
Ma ridici in bratele tale blande,
ma lasi sa plutesc in gol pentru cateva secunde,
dupa care eu cad, inevitabil si de la sine inteles.