Se ascundeau sub stanci de piatra grele.
Sub stanci de marmura...
pierdute in golul marii.
Am spus ca te iubeam?
Gresit... Caci marea,
nemiloasa, mereu m-a pedepsit.
Si vantul... soptea dulce
cantece iluzorii.
Le ducea departe,
sa nu le auda lumea.
Si erau ale mele, compuse
din culori albe, din culori negre.
Le-a furat.
Si ma certam cu Timpul
sa nu-mi mai fure linistea,
sa ma lase sa dorm.
Nu aveam nevoie de eroi in cerul meu
nici de dragoste, nici de glorie,
nici de infrangere...
Iar Timpul le-a adus pe toate
Si mi-a furat linistea.
Si am simtit apa cea mai rece
In miile de fiori adanci,
in miile de suflete din mine,
in miile de stanci de piatra grele,
in miile mele dureri.
Pacat.
Pacat, caci marea m-a pedepsit,
nu ma lasa sa spun cat te iubeam.
Durerile mele, pacat...
Pacat ca nu ti-am spus vreodata.
Daca ai putea intelege cat esti de pretioasa in ochii Lui, poate ca durerea ta s-ar estompa in timp si diminetile ti-ar descoperi razele aurii, mult mai aprinse...
RăspundețiȘtergereSuperba ilustratie ai ales! Cu toate florile primaverii te imbratisez intr-o incercare de rupere.... de Terra si transpunere pe altar de Paradis.
Buna Cecile!
RăspundețiȘtergereAi o voce frumoasa :) Cu putin efort o sa ajungi undeva sus ;) Mult succes in continuare.
Daca vrei sa facem un schimb de link astept raspuns.Blogul meu este http://unuacolo.blogspot.com
Hey there ! multumesc de comentul tau la penultimul post. Da , revin :D si multumesc si pentru cuvintele frumoase...
RăspundețiȘtergereapropo , superba poezia ta. tine-o tot asa
<3
ai grija de tine :*