Esenţă.

Fotografia mea
Mizil, Prahova, Romania
Eu sunt Elena, reprezentanta focului si a luminii si fiica zeilor, cea mai frumoasa dintre muritoare. Dar, mai presus de orice, sunt Cecilia, patroana muzicii, cea orbita de credinta si de dorinta de a atinge cel mai superior nivel al lumii zeilor.

02 aprilie, 2011

In doi sau doar atat.

`"Intra!", ii spuse Jessie.
Deschise usa usor, de parca cineva l-ar fi urmarit si i-ar fi frica sa nu il vada. Piciorul drept porni alene in fata, fara curaj, dar piciorul stang statea in loc. Ramase asa, pierdut cu privirea undeva deasupra capului ei, privind ceva invizibil. Apoi, ochii i s-au deschis, pleopele invizibile de sub pleoape ridicandu-se brusc, pupilele dilatandu-se, de parca s-ar fi trezit dintr-un somn adanc. Privi ferestrele luminoase, apoi fotoliul de sub ele, biroul de langa peretele celalalt, florile ofilite din vaza, covorul persan rosu, oglinda care se afla in fata ei, apoi pe ea. Jessie ramasese tacuta in rastimpul asta, privindu-si parul in oglinda si aranjadu-l.
"Mama, tu es...?", neauzind pe nimeni intrand, intoarse capul.
"A... Tu esti... Intra, nu sta acolo.". Apoi se intoarse din nou cu fata la oglinda.
Intr-un final, Robert intra in camera si se aseza pe fotoliu.
"Buna!", ii spuse Jessie.
"Buna, Jessie! Imi cer scuze, sunt obosit si... nu prea stiu ce caut aici..."
"Atunci, pleaca daca nu stii."
"Nu vreau sa plec. Vreau sa vorbesc cu tine. Asta in cazul in care nu te deranjez."
"Nu ma deranjezi... Doar ca am crezut ca... In fine. Spune-mi, ce vrei sa vorbesti cu mine?"
"Ce ai crezut?"
"Nimic, nu ma baga in seama. Nu are importanta."
Tacere. Robert ii privi parul ondulat, negru si lung. `Doamne, cat o iubesc!`, isi spuse. Jessie se intoarse cu spatele la oglinda, de data asta venind langa el, asezandu-se in genunchi langa fotoliu.
"Vino aici.", ii spuse el, intinzand o mana catre ea. "Imi pare rau..."
"Pentru ce iti pare rau?", intreba ea, luandu-l de mana si asezandu-se in bratele lui. "Ne iubim si restul nu mai conteaza. Nu trebuie sa ne para rau de nimic."
"Da, dar... Ti-am facut rau."
"Robert, uite ce e", spuse ea hotarat, luandu-i fata intre palmele ei si fortandu-l sa se uite in ochii ei negri. "Nu ma parasi. Promite-mi asta! Am mai discutat despre toate lucrurile si posibilitatile de genul si stii ca nu sunt de acord cu nici una dintre ele. Vreau sa fi aici, langa mine, cu mine, pana in ziua in care nu ma vei mai iubi. Sau pana in ziua in care nu te voi mai iubi. Sau pana in ziua in care nu ne vom mai iubi. Cand vei simti ca trebuie sa pleci pentru ca nu ma mai iubesti, atunci imi spui si te voi lasa sa pleci. Oriunde iti vei dori tu. Nu te voi impiedica. Dar acum, ramai. Promite-mi!"
Din nou, tacere de mormant. Nu se auzeau decat respiratia usoara, dar agitata a lui Jessie, si respiratia lenta, grea a lui Robert. Si poate bataile inimilor lor. Apoi Jessie striga:
"Robert!"
"Nu te iubesc.", ii spuse el incet, nesigur, plecandu-si capul.
"Mincinosule!", striga Jessie exaltata de fericire, intinzandu-si mainile in jurul gatului lui si sarutandu-l. Stia adevarul.`






                                                               Poveste veche. Gasita printre hartiile mele.
                                                                        Vor urma si alte parti. :)

4 comentarii:

  1. Frumoasa povestea ta draga Cecilia!
    A venit primavara si iti doresc doar stele in noapte si raze se soare in zi, care sa-ti bucure sufletul.

    RăspundețiȘtergere
  2. Hei , frumos scris .
    Daca vrei sa ma mai cotesti , vezi ca mai mult postez pe celalalt blog , http://ultimascrisoare.blogspot.com
    Si tu sa ai grija de tine.
    Te imbratisez >:D<

    RăspundețiȘtergere
  3. miss optimism?reusesti sa te pastrezi asa?

    RăspundețiȘtergere
  4. nu. e doar o ironie. desi intotdeauna revin la omptimism, dupa o buna furtuna plina de pesimism care tocmai m-a scuturat. :)

    RăspundețiȘtergere