Ah! La naiba! Imi pulseaza in piept, imi pulseaza in gat, imi pulseaza in ochi, si ale dracului lacrimi nu vor sa iasa! Ma exaspereaza! Suspin si lupt si ma cutremur numai ca sa iasa dracului odata afara! Si din toata sfortarea mea nu reusesc sa dau afara din mine decat doua nenorocite de lacrimi, care ies doar cu scopul sa ma amageasca, sa rada de mine, sa ma scoata din minti. Nu mai suport!  Nodul din gat ma sufoca, nu pot sa respir. Sta acolo de luni intregi, poate chiar ani, poate oi muri odata spre fericirea lui.

           Am innebunit. Sunt o mare tampita si proasta si idioata si toate cele. Acum, cand scriu asta e ora 04:52 dimineata si abia am intrat in casa. Tremurand de frig, de nervi si de furie, uda din cap pana in picioare, sfortandu-ma sa scot odata nenorocitele alea de lacrimi din ochi. M-am descaltat de adidasi in mijlocul bucatariei si i-am lasat chiar acolo. Mi-e lene sa ii ridic si sa ii pun frumos pe chestia aia idioata de pe hol pe care stau pantofii. M-am saturat sa fac asta.

M-am dus direct in baie, cu intentia sa fac un dus fierbinte si sa stau acolo ore intregi, sa ma scufund in apa, sa ma confund cu ea, sa nu mai exist. Cacat! Apa e rece. Iar am uitat sa bag boilerul in priza... Doamne, cat ma enerveaza sentimentul asta de neputinta! Ma dor rinichii... Mai devreme, intre 03:30 si 04:45 eram afara in ploaie. Am hoinarit prin tot centrul, trecand si zabovind pe unde nu trebuie sa fac chestiile astea, cu speranta ca e acolo. Macar asa...pentru mine. Cacat din nou. Ce vorba urata am luat! Nu am vazut nimic. Apoi ajung pe strada mea si acolo zabovesc in fata portii prietenei mele, nestiind ce sa fac, daca sa o sun sau nu, nestiind daca doarme, daca e treaza, daca macar ar vrea sa ma vada la ora asta asa... matinala. Am sunat-o. Cu riscul sa fiu injurata, sau nu, cu teama ca nu o sa iasa, cu teama ca o sa ma respinga. Nu am indraznit sa ii spun prin telefon sa iasa afara si i-am dat un mesaj. Am sunat de doua ori, a doua oara a raspuns. Dormea. Ah! Idioato! nu trebuia sa o trezesti! Imi cer scuze, si i-am cerut scuze si in fata. Credeam ca nu vrea sa iasa, sau ca pur si simplu a adormit la loc. Am stat destul timp pana a iesit afara. Si cand m-a luat in brate, am reusit in sfarsit sa storc putina apa din piatra care imi apasa pe suflet. Desi as fi vrut sa plang mai mult. M-a intrebat ce s-a intamplat, de ce plang. I-am spus ca nu stiu, dar amandoua stim de ce. Sau poate nu. Ce mai conteaza? In fiecare noapte plang cate doua, trei lacrimi. Dar niciodata mai mult. As vrea sa pot sparge totul dintr-odata, sa  curga valurile din mine ore intregi, sa ma zvarcolesc de durere pana cand dispare. Dar nu pot. Nu mai am timp. Cred ca asta imi e pedeapsa. Pedeapsă. Sa nu se inteleaga gresit.

A facut bine ca a iesit afara. Astfel m-a impiedicat sa fac ceva care nu trebuie. Lucru care m-ar fi dat si mai rau peste cap. Calm, nu e vorba de ceva care mi-ar pune in pericol viata. Nu. Dar prefer sa nu spun ce as fi facut daca nu iesea ea. Mi-e rau. Ma duc sa scot afara raul din mine.