Putred.

Atunci, stii bine cand, ti-am pus in palma tot...tot ce am, tot ce sunt... Ti-am aratat un drum care era doar al meu si mi-ai promis ca nu ai sa faci niciodata ceea ce te-am rugat sa nu faci. Ti-am dat sufletul in grija cu toate urateniile si frumusetile lui, ti le-am dat sa le citesti si sa le porti cu tine atunci cand vei fi singur. Apoi ai decis sa pleci si ai plecat...ti-ai incalcat promisiunea. Si ai plecat cu tot si toate fara sa imi ceri voie. Daca stiam, le luam inapoi si iti spuneam sa nu te mai intorci. Apoi te-ai intors...dar te-ai intors fara ele, te-ai intors cu mainile goale, iar eu stiam ca te vei intoarce gol, si totusi, speram. Unde le-ai lasat, nu stiu... Nici macar nu mi-ai lasat oportunitatea de a le cauta. Iar pe mine m-ai lasat rece si goala, ca o sticla plina cu vid. Nu mai am nimic, sunt rece si goala, acum la ce te astepti?

Eu fara sens.

Ceva nu e in regula. Nu stiu. Confuzie totala. Eu insami nu mai exist. In pielea mea locuieste altcineva cu acelasi nume, aceeasi casa, aceasi viata. Dar dincolo de asta, eu nu mai exist. Sunt nula. Sau in crestere poate, dar merge lent, foarte lent. Inca am aceleasi obiceiuri, inca am aceleasi locuri pe care le strabat in fiecare zi. Dar nu mai stiu cine sunt. Ce sunt, cum sunt, unde sunt. Viata pe care o aveam e aceeasi, dar totul pare...fara sens. Nu ma pot intelege, iar de altii nici nu mai spun. Nu ma mai pot vedea, iar altii vad iluzia. Totul e Iluzia. Eu sunt Iluzia.
Nu stiu ce vreau, nu stiu la ce sunt buna, la ce excelez sau la ce sunt buna de nimic. Nu pot sa am incredere in altii, cu atat mai mult in mine. Imi zic sa fac ceva, apoi stau...si pierd timpul degeaba. Nu astept ca ceilalti sa aiba pretentii de la mine pentru ca nici eu nu am pretentii de la mine in momentul de fata. De fapt, urasc pretentiile, urasc asteptarile. Asta stiu cu siguranta. E singurul lucru pe care il stiu despre mine. Trebuie sa ma reconectez. Trebuie sa ma regasesc. Si pentru asta am nevoie de timp si spatiu. Dar timpul nu sta in loc, iar spatiul...e din ce in ce mai aglomerat.

    Mi se termina timpul... Cum ma doare frica sa te am si apoi sa te pierd... Viitorul sta scris undeva, intr-o carte batrana, si ma asteapta pe la colturile strazilor, sa ma incolteasca si sa isi infinga ghearele in mine. Mi-as dori sa raman prinsa in momentul de fata, cu tine iubindu-ma mai mult ca niciodata si eu daruindu-ma complet, cu trupul, sufletul, inima si mintea...daruindu-ma tie. Dar nu imi permit sa imi doresc, mi s-a barat timpul pe care mi-l alocam dorintelor. Acum nu imi ramane decat frumusetea si responsabilitatea de a te iubi asa cum meriti, de a te face sa te simti cat mai implinit, de a te face sa fii mai fericit ca niciodata... Ma rog la Dumnezeu sa imi mai dea timp sa te iubesc, sa te iubesc si mai  mult, si mai puternic...sa imi dea putere sa te ridic, sa ma ajute sa gasesc puterea interioara sa te sustin cand vei avea nevoie de mine... Ma rog la El sa nu te ranesc niciodata, sa nu ma urasti, sa nu te sacrifici pentru mine...Ma rog la El sa nu ma mint singura si sa nu te mint pe tine, sa nu mi se murdareasca sufletul mai rau, ca eu sa nu iti patez sufletul cu durere... Ma rog la Dumnezeu sa imi fi destinat tu mie, iar eu tie pentru intregile noastre vieti, pentru ca pe tine te vreau pentru totdeauna... Cu tine vreau viata, cu tine vreau viitorul...Cu tine vreau sa cresc suflete curate, doar cu tine vreau  sa cresc in iubire... Ma rog sa nu ne desparta nimeni si nimic, sa nu stie nimeni nimic, nicicand, cine esti, cine sunt, cine suntem...doar noi.  Ma rog sa nu imi mai fie frica niciodata. Ma rog sa lupt in fiecare clipa pentru tine. Ma rog sa te iubesc mai mult decat ma iubesti tu. Ma rog sa ma ierti daca iti voi gresi vreodata. Si ma rog sa nu te pierd niciodata din viata mea, indiferent de ce se va intampla. 

    Cred in tine, Doame si cred in tine, Iubire. Cred in tine, iubitul meu. Arzi in mine. Te iubesc.

Drum spre soare...

         Deschid ochii usor, ca si cum ma trezesc dinr-un somn adanc, lung, etern poate, nou-nascuta, nestiind cum sa vad, cum sa respir, cum sa simt, desi toate astea mi se afla in sistem, in lantul de instincte. Printre pleoape se filtreaza lumina rasaritului de soare care patrunde in camera prin ferestrele imbracate cu draperii usor transparente. E o lumina calda, aurie, usor rosiatica, ce imi imbraca pielea dezgolita cu matase de aur si imi dezmiarda simturile. Cearsaful cu care ma inveleam pare ca si arncat deasupra picioarelor mele, acoperind doar o mica parte din ele. Fara sa ma misc, imi privesc formele trupului, incepand cu sanii dezgoliti, usor excitati, mana stanga care imi zace pe abdomen, soldul stang usor impins in sus datorita pozitiei in care lenevesc, apoi ajung la coapse, unde descopar o mana ferma, calda, blanda, care deseneaza lin harti pe pielea mea. Atunci realizez ca el e treaz, simtindu-i printr-un soc de senzatii noi, placute, pieptul care imi adaposteste spatele, respiratia fierbinte pe gatul meu, coapsele care se ating usor de ale mele, imitandu-mi pozitia, dorul de mine, felul in care ma doreste...

Nu ma misc. Soarele se ridica mai sus in bolta cerului, modificand lumina, creand umbre noi pe trupurile noastre. Inchid ochii si, exact atunci, ii simt degetele urcand usor dinspre coapsa spre sold, apoi spre mana mea lenesa, catre umar, inspre gat. Se opresc acolo pentru cateva secunde lungi, timp in care il aud cum imi inspira parfumul pielii adanc in plamanii lui, expirandu-l dupa o clipa de liniste totala intr-o puternica eliberare de aer fierbinte ce imi gadila pielea. Pe dinauntrul meu, trupul mi se strange dornic la arderea fiorilor care ma strapung din toate partile, iar eu, involuntar, ma cutremur usor. Atunci ma cuprinde cu bratul sau, impletindu-si degetele cu ale mele, tragandu-ma inspre el, ca si cum si-ar dori sa ii intru la propriu sub piele, in suflet, in trup, sa fim un intreg. Deschid din nou ochii si ma intorc cu fata spre el, inclestandu-mi picioarele cu ale lui, cu sanii presati de pieptul sau, cuprinzandu-ne cu bratele unul pe celalalt, atat de aproape incat respiratiile noastre accelerate devin una. Ii privesc ochii zambitori si ii mangai fata, iar el ma saruta pe frunte, pe fata, apoi pe buze, pierzandu-ma in el, in mine, in simturile mele, in noi...



                                                                                            Semnat: Cecilia.

pielea arzand..
si venele pulsand teribil, inecate
cu o apa rosie, care nu se face apa alba.
furnicaturile usoare din puncte electrice
starnite de fulgerul de foc,
plamanii plini de vant naprasnic,
ce miroase a marea salbatica,
a padurea nestapanita
in care zac fantasmele moarte
ale sufletelor de rand...
unghiile roase de pisica aia nebuna,
nenorocita, nesatula, spectrul acela intunecat
al disperarii...


Si zace fara vlaga in pamantul uscat.
iar pielea arde...


Arde! da, arde!
Arde ca iadul demonilor,
iar demonii danseaza pe ritmul nebuniei
si beau vinuri dulci, si mananca carne vie,
si rad, si canta,
si canta in glorie... in glorie desarta...
Dar ei nu stiu!
Caci apa rosie nu se face apa alba...
si venele vor pulsa cu viata
si fulgerul de foc va fi lumina...
Iar padurea va fi salbatica,
marea va fi nestapanita!
fantasmele moarte ale sufletului de rand...
vor fi zeii cerurilor de sus...
pamantul uscat... va fi satin...
matase...
Iar pielea va fi vindecata...
Dar pana atunci las-o sa arda!

Moarte si viata.

Ah, afara e cald. Soarele se apropie de asfintit, dar mai are de zabovit pe cer inca vreo ora si jumatate, e abia sapte si cinci minute dupa-amiaza. Pe fereastra, soarele impinge o lumina aurie, dulce si densa ca laptele. Pozitia lui pe cer e descendenta catre nord-vest, deasupra casei vecine cu a mea. Niste nori albi zboara in jurul sau, ca niste supusi in jurul regelui, dar dinspre sud vin amenintatori nori de o culoare albastru-inchis, marin, sa inece soarele.
Ihm, de ceva timp tuna incet, de undeva departe. Si niste fulgere micute lumineaza cerul. S-a intunecat, dar soarele inca triumfa. Vantul adie incet si imi managie pielea ca vesminte de matase. Ciresii mei, chiar via, si corcodusii vecinului fac mici plecaciuni pamantului, sau se leagana in ritmul unui cantec de leagan auzit doar de ei.
A inceput sa ploua. De fapt, nu ploua, ci picura mai tare. Miroase a vara... Dar deja se opreste. Cred ca va ploua mai tare mai tarziu.


Gata, s-a oprit. Este ora sapte si douazeci si opt de minute. Am stat in pragul usii de la intrare in timp ce picura si ascultam melodia lui Luis Fonsi "Nada es para siempre" la volum maxim. Inca mai tuna undeva in departare, dar fulgerele nu se mai vad. Vantul e doar o briza acum, doar frunzele copacilor se leagana. Ma simt ca la mare.
In aer miroase a pamant ud, a proaspat, a nou, a asfalt incins. Pe strada sunt copii care se joaca, iar cimentul este ud, dar cald. Am iesit in picioarele goale si am tras pe nari mirosul ploii pana in adancul plamanilor. Norii inca impanzesc cerul, dar nu mai sunt albastrii, ci gri. Soarele nu se mai vede, s-a ascuns in umbrele caselor, dar acolo unde statea mai devreme se vede o lumina alba, amestecata cu cele mai deschise nuante de roz si auriu. Si iar incepe sa fulgere. E asa de schimbatoare vremea! Oricum, intotdeauna am iubit ploaia. Mai ales ploaia de vara.

Imi aduc aminte ca acum un an, prin iulie, intr-o noapte furtunoasa, m-am dat din pat la ora doua si m-am proptit in pragul usii de la intrarea din spate si am ascultat ploaia si tunetele timp de o ora. Poate chiar mai mult. Cred ca au fost cele mai puternice tunete pe care le-am auzit in scurta mea viata. La intervale de cateva minute noaptea devenea zi, mai luminoasa decat zilele toride de vara. Era o altfel de zi... Cu lumina albastruie, nu aurie. Cu lumina rece, de culoarea ghetii, nu a focului. Apoi, negrul care ma inconjura era cel mai infricosator intuneric.  Insotit de tunete, era ca si cum moartea imi canta in urechi si venea dupa mine. Dar nu mi-era frica. Din contra, ma simteam libera. Mai libera ca niciodata. Si gata sa plec.
Nu ma gandeam la nimic atunci. Doar simteam. Stropi de ploiae care incercau sa ma prinda fara prea mare reusita, nu puteau decat sa imi gadile pielea. Doar tunetele ma faceau sa ma cutremur, de parca eu insami eram un tunet.
Din pacate, din reveria mea m-a trezit mama, care se trezise din cauza geamurilor care tremurau. Dar am adormit atat de linistita. Golita de orice emotie negatva. Plina doar de pace. Mi-a zis mama ca dimineata, cand s-a trezit, m-a vazut zambind in somn si m-a intrebat ce am visat. Nu am visat nimic. Sau cel putin asa imi amintesc eu...


Oricum... asa cum spuneam mai demult, daca as fi un fenomen al naturii, as fi un tunet sau un fulger. Si daca as fi un element, as fi apa, sau foc. Si una si alta, daca s-ar putea.  :)

oh... mi-e dor...